0366

“L”

L se naște în același an cu Presley, în apropiere de Kansk, un mic oraș siberian. Cu toate că se află la mare distanță de front, simte foametea perioadei ’42-’46. Un pumn de făină transformat într-o clătită îi salvează viața la 8 ani. Renunță la visul de a urma cursurile Universității de Film de la Leningrad, având gravată în subconștient teama de a nu rămâne fără hrană. Alege secția de Chimie Alimentară a Facultății de Chimie, gândindu-se că ar găsi mereu mâncare dacă ar lucra într-o fabrică de lactate (îi și plăcea mult înghețata).

Până acum pare o construcție melodramatică croșetată pentru satisfacerea unor gusturi telenoveliste. Însă nu. E o istorisire aleasă din culegerea de snoave, basme și povestiri a celor ce ne sunt aproape.

Ajunge în București după ce e cucerită de un student roman, al aceleiași secții, venit cu bursă la Leningrad. Se căsătorește la 22 de ani.

În 1958 se angajează ca inginer în chimie alimentară la I.C.I.L. (Institutul de Cercetare și Industrializare a Laptelui). Doi ani mai târziu își mută locul de muncă la F.P.L. (Fabrica de Produse Lactate). Naște două fete. În 1973 e forțată să se pensioneze prematur (la doar 38 de ani) din cauza unei miopii avansate. Devine ghid turistic specializat în limba rusă la O.N.T. (Oficiul Național de Turism) pentru a-și putea întreține fetele.

În 1977 divorțează. Strânge borcane și sticle pentru a le vinde centrelor de colectare. În 1985 cumpără o nouă mașină de spălat, după defectarea unui model din ‘58. Nu se îndură să renunțe la aparatura stricată, în ciuda inutilității, așa că o transformă în piesă de muzeu și îi face loc într-un dormitor. După revoluție, plasticul invadează capitala (mai întâi sub forma pungilor). Începe să adune. Continuă afacerea cu sticle și borcane, de data asta vânzându-le comercianților din piețe. Păstrează toate cutiile (iaurt, sana, cremă Finetti, etc). În scurt timp geamul dulapului din bucătărie devine neîncăpător.

Se simte adierea en-grosului. Cumpăratul se transformă din necesitate în plăcere. O plăcere a vânătorului, a scouterului de prețuri. Ajunge un fel de “șoim al piețelor”. Apar cataloagele “Pagini Aurii”. Adună edițiile fiecărui an. Se aprovizionează cu electrocasnice noi, însă nu se poate despărți de cele vechi, pe care continuă să le folosească (cumpărate de rezervă). Aparatura nouă devine la rându-i veche fără a fi utilizată, iar alte scule “de ultimă generație” sunt cumpărate. Dormitoarele apartamentului de 3 camere devin gazdele produselor, spații de depozitare.

În ’98 cumpără un televizor color LG (bătrânul “Diamant”, stricat, se retrage în dormitorul răcoros din apropierea bucătăriei). În 2000 cumpără un aragaz, pe care nu îl folosește - cel vechi e încă în formă. Îi face cu greu loc în bucătărie, ascunzându-l după un dulap (soluție de back-up). Se deschide rețeaua Carrefour. Se tipăresc cataloage cu produsele aflate la ofertă. Le privește ca veritabile reviste, dezbătându-le conținutul și aprovizionându-și rudele cu ultimele “publicații” (Carrefour, Mediagalaxy, Mega Image, etc).

În 2002 își cumpără o a treia mașină de spălat după defectarea celei din ‘85 (însă nu va renunța nici la cea de-a doua și nici la prima, de pe vremea lui Hrusciov). Sufrageria rămâne singura încăpere în care se poate locui.

Teleshoppingul invadează audiovizualul. Fascinată, urmărește spoturile ca pe niște emisiuni. Prețul psihologic și credința că fiecare produs e o ofertă incredibilă și irepetabilă o împing să-și scoată la iveală natura cump-aholică în forma-i pură. Înainte doar cele două dormitoare, bucătăria și strâmtul hol reprezentau spații de depozitare, lăsând sufrageria să respire. Acum și ea ajunge victima instalațiilor de carton. Din uriașa cantitate de produse comandate (peste patruzeci la număr), folosește doar două – Kosmodisk și aspiratorul Thomas (celelalte rămân împachetate – că nu-i trebuie).

După ceva vreme, rămasă fără spațiu, oferă membrilor familiei în jur de zece produse. Aceștia sunt de acord, gândindu-se că efectele vizibile ale supradozei de absurd au făcut-o să se gândească la reabilitare. Șase luni mai târziu, depozitul de la TV Shop se va subția cu încă atâtea produse. În 2008 un vecin schimbă ușa intrării și e pe cale să se descotorosească de cea veche. L se opune, cerând-o pentru a o înlocui pe a ei cu aceasta (cu toate că aveau aceeași vechime, modelul doamnei L era mult mai degradat). Atașată de fosta ușă, nu se îndură să-și ia adio și o așează ca monument în bucătărie.

A se continua. 

Daniel Djamo